“Gand ascuns” sau “Mostenirea Primara”

SCRISORI NESCRISE – de Radu Gyr

Viata noastra-ascunde-adeseîntr-un colt de paradis

scrisori ce nu ne-au fost trimese

de-o mâna care nu ne-a scris.

 

Nu stim pe foi ce-am vrea sa fie,

ce cânt de dragoste nescris,

dar mâna care nu ne scrie

o leganam mereu în vis.

Si frazele ce n-au sa vina

în ateptari mai scumpe ni-s,

iar umbra ce n-a dat lumina

în piept ni-I floare de cais.

Si-asa cum stam în usi deschise

pândim cu-n dor nicicând ucis

scrisori ce nu ne-au fost trimise

de-o mâna care nu ne-a scris.

O poezie emotionanta despre idolatrizarea dragostei de catre un poet care a trecut prin multe in viata lui pentru a sti ce inseamna fenomenul de dragoste: dragoste de familie, de prieteni, de camarazi, de Dumnezeu…

Antoine de Saint-Exupery zicea ca doar cu inima poti vedea cu adevarat, caci ochiul este orb la ce este esential. Sincer, desi as parea un idiot, nu sunt de parere cu aceasta afirmatie. Daca poti vedea realul doar cu ajutorul inimii, atunci lumea se va imparti intotdeauna intre bine si rau: ori vei iubi, ori vei ura. Nu exista cale de mijloc, indiferenta, relativitate. Iar aceasta batalie este apocaliptica, deci inexistenta. Sunt de acord, exista iubire si exista ura, exista admiratie si exista dispret. Dar de asemenea exista oameni si lucruri pentru care simti un sentiment nul, cum ar fi ca simti ceva ce nu exista. Indiferenta. Cum ar fi sa treci pe langa un copac. Este un obiect neanimat. Nu va intra in relatie cu tine daca tu nu vei interactiona cu el. Dar tu nu iti doresti sa interactionezi cu el. Dar nici nu mergi cu 2 pasi mai departe ca sa.l il eviti. Indiferenta. De aceea nu cred eu in ceea ce zice Antoine de Saint-Exupery. Lumea ar fi prea simpla daca ar fi doar rau si bine, nu.i asa?

Si vorbind de dragoste, hai sa vorbim de elementul ce te introduce intr.o relatie: seductia.

SEDÚCŢIE

s.

1. v. încântare.
2. v. tentaţie.
3. ade-menire, amăgire, seducere. (~ unei fecioare.)

Dupa cum se observa, cuvantul “seductie” are in definitia sa doua elemente contradictorii: incantare si amagire. Cum se poate ca un cuvant sa exprime doua lucruri care in mod normal sunt antonime? Pai sa luam cu inceputul, cu ce inseamna seducerea. A seduce pe cineva e sa ii schimbi acelei persoane parerea in legatura cu ceva si a o seta dupa nevoile sau dorintele tale. Pentru a reusi aceasta trebuia ca propria ta personalitate sa se dea in laturi pentru a lasa o alta personalitate, cea seducatoare, sa isi intre in efect. Personalitatea seducatoare se formeaza pe baza trasaturilor persoanei seduse, pentru a fi in concordanta cu acestea, astfel dezvoltandu.se o incredere de personalitate (daca persoana aceea este ca mine, atunci pot sa am incredere in ea). Desigur, construirea eului seducator este o treaba complicata si grea, difera de la persoana la persoana, atat in raport cu sentimentele tale, cat si in raport cu cele ale persoanei pe care vrei sa o seduci.

Pentru o minte neantrenata, prima cheie in a fi sedus este seductia fizica, puterea carnii asupra mintii. Potrivit instincelor primare, dorinta de reproducere este cea mai puternica. Deci un seducator se poate folosi de aceasta dorinta pentru a.si indeplini scopul. Acum desigur ca lumea de azi este putin mai educata decat era acum 3000 de ani, dar principiile raman la fel. Anumite parti ale corpului produc o dereglare hormonala care acopera rationalitatea creierului rezultand in dorinte primare si decizii irationale. Corect si necondamnabil. De asemenea, exista si dorinta sufleteasca (sedus pentru a iubi) care de altfe, cum spune G. Liiceanu, nu se rezolva fara interactiunea carnala. Caci doar interactiunea fizica te poate duce la un nivel de luciditate destul de inalt pentru a.ti intelege dorinta sufleteasca si pentru a o indeplini (sa iti hranesti spiritul). Adica chiar daca instinctul primar nu domina asupra noastra, tot carnea este cea care ne elibereaza. Ironic, nu credeti?

De la seducere la dragoste (hranirea sufletulu). Ce este dragostea? Va rog sa comentati si voi reveni cu un alt post.

Si ma prinde bine rolul…

Mi.e foame. Imi ridic ochii din caiet, din nou, cu o alta scuza de a reincepe munca. Foaia e alba si parca imi place sa fie asa. Scrisul meu o sa o strice. Imi asez pixul pe ea, frumos, inchis, si astern privirea pe monitor. Prietenul meu galben si zambaret, intotdeauna la datorie.

“Deschide.te” zic eu.

“Am inteles, sa traiti.” Si imi apare o lista in partea dreapta a ecranului.

Arta?

Un prieten drag mie mi.a spus ca arta nu trebuie exprimata prin bloguri si ca daca vrei sa zici ceva intr.un mod mai frumos, scrie poezie sau proza. In intimitatea casei tale. Pentru tine. Daca mai tarziu vei vrea sa le arati si celorlalti, asta e decizia ta. M.am tot gandit ce mi.a zis acest prieten si intr.un fel are dreptate, dar in altul nu are.

El are dreptate ca da, arta nu poate fi facuta pe un blog. Cel putin arta literara. Pentru ca tu, in primul rand, trebuie sa scrii pentru tine, pentru ce simti tu, pentru ce gandesti tu, si in momentul in care apesi primul buton de la tastatura spre a scrie un post, toata aceasta filosofie se duce de rapa. Pentru a putea admite ca scrii pentru tine, nimeni nu trebuie sa stie ca scrii, sau daca stiu, sa nu stie ce, sau despre ce s.a.m.d.

In partea in care el nu ar dreptate este vorba despre aprecierea critica a scrisului. Desi, sa presupunem, ca cel care o scrie are ochiul destul de format si de obiectiv pentru a.si aprecia creatia, o parere exterioara este intotdeauna necesara. Iar in momentul in care scrii pe un blog, aceasta parere exterioara este mai usor de primit si, probabil, mai obiectiva decat parerea unui prieten caruia ii incredintezi opera ta (am zis opera pentru ca niciodata nu stii).