Ai spus ceva?

“Te iubesc”

“Scuza.ma. Ai spus ceva?”

“Te iubesc”

“Nu te aud foarte bine, nu cred ca mai am semnal.”

“Ma auzi?”

“Acum da”

“Te iubesc”

“Alo?”

“…”

Morala? Nu are. Universul pune totul in echilibru. Poate stia serviciul de telefonie mobila de ce nu voia sa lase acele doua cuvinte sa treaca.

Cand?

Un fior imi stabate sira spinarii. Mirosul de clor imi invadeaza narile. Un ecou puternic a unei usi trantite face ca toata atmosfera sa fie una de groaza, asa cum doar in cele mai urate cosmaruri le poti avea. Ma uit in stanga si il vad pe bunicul cu ochii rosii, inlacrimati. Se tine tare, ca nici o picatura sa nu ii atinga obrazul. Nu vrea ca ei sa aiba aceasta satisfactie, nici macar acum, dupa atatia ani, cand au ajuns una cu pamantul, iar el inca isi duce in spate cicatricele peste trupurile lor de mult uitate. Asa cum si-a dorit dintotdeauna. Sa se vada pe el deasupra lor. Razbunare. Cel care rade la urma. Victorie.

In dreapta mea, mama, cu fata alba si speriata, ma tinea strans de mana. In ochii ei patrunzatori se citea o lupta cu frica, cu realitatea. Ajunsese in cosmarul tatalui ei. Ajunsese acolo unde, mica fiind, considera ca Iadul isi arde flacarile, unde demonii cu tridente incinse si zambete badjocoritoare il tineau pe parintele ei departe de ea. O lume a lacrimilor, a ranilor nevindecate, o luma in care nici Dumnezeu nu a vrut sa paseasca. Un lacas al fricii si terorii. Inchisoarea.

Langa bunicul statea bunica, tinandu-l de mana. Aceeasi ochi rosii, in lacrimi, dar cu spatele drept, desii anii grei i-ar fi iertat o tinuta mai putin trufasa. A mai vazut locul acesta. L-a visat de nenumarate ori. S-a luptat cu el, cu sistemul lui, si, iata, dupa atatia ani, a iesit invingatoare. A ramas puternica inca de la inceput. Draga de ea. Bunica…

In fata noastra este un ghid care ne duce pe culoarurile acestui lacas macabru, dar   sacru in istoria familiei mele. Eu, copil mic fiind, ascultam atent ce imi zicea domnul din   fata mea, care parca stia ce spunea, dar intelegeam ca restul oamenilor din jurul meu isi a  scultau inimile in timp ce paseau pe podeaua rece a etajului 1 al Inchisorii din Gherla.

Acest paragraf este introducerea intr-un eseu pe care trebuie sa il scriu ca sa fiu    acceptat intr-o tabara la Sighet, tabara organizata de Fundatia Sighet, al al     carei presedinte este Ana Blandiana. As fi foarte recunoscator daca mi-ai zice ce    parere aveti

Protected: Amintirile unor ursuleti

Tace…De ce tace? De ce se uita asa de intens la mine? Ce i-am facut eu lui? Nu te mai uita! Ce ai? Lasa-ma in pace! Lasa-ma in pace ti-am zis! Pleaca! PLEACA!

Ursuletul de pe biroul meu. Singur, sub lumina palida a lampii, sta si ma judeca. Ma simt prost. La randul meu stau si eu si il judec pe el. Oare se simte si el la fel de prost sau chiar nu ii pasa? Pe piciorusul sau stang scrie “me to you”. L-am primit in cadou. Incerc sa ma concentrez pe caietul meu, dar privirea lui ma arde. Imi pun pixul jos si il iau in mana. “Ce doresti de la mine? Tu m-ai dezamagit o data, asa ca si eu te-am dezamagit o data. Suntem chit”. Nu cred ca este si el de aceeasi parere. Simt un parfum ce imi patrunde in nas. Este parfumul ei, amestecat cu o incercare de a il indeparta, amestecandu-l cu parfumul meu. A iesit o combinatie neobisnuita, chiar dulceaga daca stai sa ii iei proprietatile olfactive. Dar eu nu fac asta. Il pun inapoi jos si incerc sa ma concentrez la ce trebuie sa fac. Incep si scriu…

Nu regret nimic, dar dezamagirile exista. Am fost dezamagit si am dezamagit si eu la randul meu. Imi pare rau daca te-am facut sa plangi ursulet, dar eu raman la aceeasi decizie. Si asa cum ursuletul tau ma judeca pe mine, asa si alti ursuleti isi judeca actualele stapane. Poate de aceea au ursii ochii negri…